Pe fereastra mare privesc pădurea ce pare că hibernează. E ger puternic afară, puțin alb cernit pe jos. Nici veverița care cobora să își mai adune câte o nucă, nu se mai vede de ceva timp. De doi ani, împart cu ea roadele nucului bătrân. Eu o treime, ea restul. Și îmi oferea la schimb bucuria de a-i urmări plimbarea zilnică din pădure în grădina.
Nici gaițele nu se mai joacă gălăgios. Când și când un fâlfâit scurt de aripi între doi arbori, o privire atentă, apoi nemișcare.
Arborii iarna se lasă văzuți în esența lor. Gândul și percepția se mută spre lumea lor nevăzută, în domeniul rădăcinii, în adâncurile nevăzute ale pântecului Mamei Pământ. În partea văzută observ că stejarii nu își lasă încă frunzele să cadă, acestea reflecta lumina soarelui, ceea ce aduce o pată de culoare goliciunii pădurii.
Când adie vântul, frunzele uscate ale stejarilor cântă ca niște zuruitori șamanice.
Oare frunzele nu vor să plece sau stejarul le ține?
Mă gândesc că trăim între A FACE și a Fi, ca un ritm de respirație.
Natura iarna ESTE, nu mai FACE la nivel vizibil .
Este o contemplare, o tăcere, o emanație a liniștii. Pe cer două acvile planează purtate de curenții de aer și ceva din mine zboară cu ele. E fascinant cum își conservă energia, abandonându-se înaltului.
Parcă și sufletul meu zboară în visare, o stare de A FI , în care restul se mută pe SILENT.
Frumusețea acestui Pământ îți dă energia de a merge înainte, de a o lua încă o dată de la capăt, aici jos, în lumea gravitației și a faptelor.
Mă întorc la natura de aici de jos, la liniștea din gheață, la tăcerea din piatră. Gândurile s-au așezat ca niște copii cuminți, în cerc în jurul focului , și ascultă și ele flăcăruile ființei care se lasă trăită de natură. În adâncul ființei ninge cu inocență și puritate, focul viu al vieții radiază scântei de lumină și căldură. Interiorul devine o coală albă pregătită să primească povestea unei alte zile. Între timp, misterul nopții se așează peste pădure , câteva stele clipesc jucăuș către arborii care aspiră să ajungă la ele. Lemnul arde în sobă cu muzica lui, vântul își suflă notele pe portativ, sufletul meu primește simfonia iernii.
Ce planetă frumoasă avem!
Avem cu toții neputințe și griji, rătăciri și dezamăgiri, dar dacă ne oprim zece minute să zburăm pe cerul ființei noastre și să contemplăm miracolul vieții, avem hrană pentru suflet să ne ridicăm iar și iar, pentru a materializa această frumusețe măcar într-o faptă, fie ea și doar un zâmbet pentru viață sau pentru noi.
Ce planetă frumoasă avem! Ce planetă frumoasă suntem!
Gânduri frumoase ca natura care te ( nr) înconjoarǎ. Frumos gandit, frumos scris !